Fertilizare cu embrioni donati. Povestea Adrianei

Adriana este o tanara mamica, ce a obtinut o sarcina prin fertilizare cu embrioni donati. Dorinta ei este sa dea o speranta cuplurilor care fac eforturi pentru a avea un copil, asa ca a scris o scrisoare pentru viitori parinti. O redam mai jos exact asa cum am primit-o si ii multumim pentru ca a impartasit cu noi bucuria din viata ei.

Nici nu mai stiu cand am inceput sa-mi pun problema obtinerii unei sarcini. Nu a fost o zi anume in care sa-mi fi dat seama ca nu pot face asta natural. Am crezut mereu ca ziua in care imi voi tine copilul in brate va veni firesc, fara sa fac ceva deosebit in acest sens.

Inceputuri…

Eu si sotul ne-am casatorit foarte tineri fiind, abia trecusem de 25 de ani, si la acel moment am stiut ca dorim sa avem o familie numeroasa. Ne imaginam copiii jucandu-se prin curte si deja parca ii vedeam mergand la scoala, facandu-si planuri de viitor. Nicio clipa nu ne-am gandit ca drumul nostru spre aceasta familie va fi atat de lung si de greu. In primii ani am ales sa ne bucuram unul de celalalt si am considerat ca, daca va intra in peisaj un copil, bucuria va fi cu atat mai completa. Cand ne-am dat seama ca acel copil intarzie, nu ne-am speriat, am considerat doar ca poate nu a fost sa fie inca, dar ca va veni totusi la un moment dat.

M-am gandit ca un copil obtinut din embrioni donati nu va fi cu adevarat copilul nostru, ca nu ne va semana deloc, ca va fi practic un strain.

Adriana

Dupa 10 ani…

Au trecut insa 10 ani de la casatorie, iar familia noastra numara tot numai doi membri. Aniversarea de 10 ani a fost cea care parca ne-a dat un semnal ca ceva nu functioneaza cum ar trebui. Pana atunci nu trecusem pragul specialistului in infertilitate. Din cand in cand mai mergeam la ginecolog pentru analize de rutina, dar cum acestea aveau rezultate bune, nu mi-am pus probleme. Dupa aniversarea de 10 ani am decis ca trebuie sa facem ceva in plus.

Analizele de rutina nu erau suficiente, asta era clar. Am mers la un specialist in infertilitate, iar ceea ce ne-a spus medicul ne-a descumpanit in prima instanta. Atat eu, cat si sotul meu aveam lucruri de rezolvat pentru a avea un copil. Si asa a inceput lupta pentru familia noastra largita.

Incepem investigatiile

A urmat o perioada cu diverse investigatii, cu analize, tratamente si indicatii medicale care trebuiau respectate la virgula. Si asa am facut, pentru ca am considerat ca viitorul nostru copil merita toate eforturile din lume. Eu trecusem deja de 35 de ani, iar analizele aratau ca, din cauza unor probleme medicale, sansele sa am un copil cu propriile ovocite sunt foarte mici. Nici spermograma sotului nu arata cum ar fi trebuit, ceea ce scadea si mai mult speranta de a obtine o sarcina pe cale naturala. Am avut norocul sa gasim un medic care a avut rabdare sa ne explice toate solutiile si care ne-a ajutat sa luam cea mai buna decizie, desi initial am fost un pic reticenti.

Fertilizare cu embrioni donati, prima varianta ”de lucru”

Fertilizare cu embrioni donati a ajuns sa fie prima varianta ”de lucru”. Recunosc ca la inceput am fost un pic speriata. M-am gandit ca un copil obtinut din embrioni donati nu va fi cu adevarat copilul nostru, ca nu ne va semana deloc, ca va fi practic un strain. O perioada ne-a fost greu sa ne gandim la asta si ne-am luat un timp in care am analizat situatia pe toate partile. Aici a intervenit rabdarea medicului si explicatiile specialistilor in domeniu. Asa am aflat ca ovocitele si sperma vor veni de la donatori care ne seamana fizic.

In momentul in care ne-am decis ca o fertilizare cu embrioni donati e solutia pentru noi, am completat un dosar care continea toate datele noastre, inclusiv culoarea parului, a ochilor, nivelul de studii, toate lucrurile relevante fizic si intelectual. Specialistii au ales apoi donatorii in functie de particularitatile noastre.

Am incercat sa ne mentinem entuziasmul la un nivel cat mai jos, pentru ca trecusem deja printr-o procedura nereusita si n-am vrut sa fim din nou dezamagiti in caz de insucces.

Adriana

Emotia unui nou inceput

Procedura in sine ne-a prins cu emotia unui nou inceput. Nu mai conta nimic altceva decat faptul ca peste 9 luni aveam sa ne tinem in brate copilul. Si, da, in ciuda temerilor initiale, am ales sa mergem mai departe pe drumul implinirii familiei noastre. As vrea sa pot spune ca totul a mers ca uns si ca sarcina a venit repede, insa nu a fost asa.

Prima procedura de fertilizare cu embrioni donati nu a avut succes, iar dezamagirea noastra a fost mare, cum e si normal. Dar am vrut sa fim puternici, astfel ca, dupa ce ne-am luat un timp sa ne revenim, am incercat din nou, pentru ca mai erau embrioni congelati ramasi de la prima procedura. Am incercat sa ne mentinem entuziasmul la un nivel cat mai jos, pentru ca trecusem deja printr-o procedura nereusita si n-am vrut sa fim din nou dezamagiti in caz de insucces.

Primul test de sarcina

Asteptarea primei analize pentru a vedea daca embrionul ”s-a prins” nu a fost deloc usoara. Doua saptamani am stat ca pe ace si mi-am gasit mereu cate ceva de facut tocmai ca sa nu ma gandesc la cele doua liniute pe care mi le doream pe testul de sarcina. Nici sotul nu sta mai bine cu rabdarea, dovada fiind intrebarile zilnice despre posibile simptome de sarcina. Doua saptamani au trecut ca doi ani. Cand a venit ziua testului deja ne era si frica sa-l facem.

Am respirat adanc, ne-am spus unul altuia ca, indiferent de rezultat, totul va fi bine si am facut testul. Cand am vazut cele doua liniute nici nu stiam cum sa ne bucuram. Am mers apoi la medic, pentru analiza de sange, tocmai pentru ca ni se parea prea frumos sa fie adevarat. Abia cand ne-a confirmat si medicul ca am ramas insarcinata, ne-am dat voie sa ne bucuram pe deplin de viata care crestea in mine.

Copilul e al nostru prin fertilizare cu embrioni donati!

Stiti ca v-am spus la inceput ca ne era frica de faptul ca nu vom simti copilul ca fiind al nostru pentru ca vine din embrioni donati. Nimic mai fals. L-am simtit miscand, i-am auzit inimioara batand pe ecranul ecografului, l-am vazut crescand timp de noua luni. Toate temerile noastre au disparut. Era cu adevarat copilul nostru. Nimic si nimeni nu putea sa ne ia aceasta bucurie. Pentru ca era vorba de o sarcina la o varsta peste 35 de ani, a fost supravegheata medical foarte atent.

Mi s-au explicat pe rand toate lucrurile pe care nu le intelegeam, schimbarile prin care trecea corpul meu in acea perioada. Cand a venit ziua nasterii nu mai ramasese decat emotia acelei noi vieti pe care noi o aduceam pe lume. Nu stiu sa explic fericirea nasterii copilului nostru, poate cei care sunteti parinti intelegeti asta oricum.

Incheiere

Atat va mai spun, nu va lasati prada prejudecatilor si, mai ales, nu va pierdeti speranta! Daca specialistii va spun ca mai exista o sansa, alegeti sa o luati cu toata inima. Toate eforturile pe care le-am facut in acea perioada, inclusiv cele financiare, au meritat la final. Baietelul nostru e sanatos, rade si se joaca, stie ca este iubit. Cand va creste suficient pentru a putea intelege, ii vom explica modul in care a intrat in familia noastra, dar sunt sigura ca stie deja cat de dorit a fost si cat de fericiti suntem ca e parte din sufletele noastre.

sursa foto: miracleswaiting.info, iflg.net